Extrem? Bineinteles! Rockstadt Extreme Fest 2017!

Și iată că anul acesta, Rockstadt Extreme Fest mult așteptat, a scăpat printre degete… din motive mai mult sau mai puțin montenegrine :). Totuși, corespondentul nostru special, Dragos Gheorghiu, a făcut o recenzie exhaustivă de la fața locului. Îți mulțumim, Dragos! Predăm ștafeta! Apreciază!

Rockstadt 2017. A cincea ediție a festivalului, a treia pentru mine.

Amplasarea excelentă la poalele cetății Râșnov conferă experienței Rockstadt o combinație de festival și vacanță montană, ceea ce este fără îndoială un avantaj major, dar nimic nu vine fără costuri. Datorită acestei locații superbe și a proximității cetății și a parcului cu dinozauri, fluxul de turiști “civili” se încrucișează cu miile de rockeri, creând un spectacol de absurditate cu accente de balci incredibil. Dacă adăugăm la aceasta strigătele “încinșilor” și tipetele mamelor stresate pentru micul Goe personal, plus țipetele corespunzătoare ale juniorilor, rezultă o peisaj auditiv extrem de angajant. Bineînțeles, aceasta se aplică în special zonei “mixte”, amplasată în confluența dintre drumul către cetate/parcul cu dinozauri, festival și camping. În rest, este doar metal, fie el interpretat efectiv, fie în interpretarea unor bărbați cu talente încă neexplorate.

Deși rezervările la pensiuni, case particulare și vile se epuizează cu luni înainte, a trebuit să mă încarc cu stoicism, să-mi echilibrez chakrele și să accept că voi sta din nou în cort, un exercițiu pe care îl detest din toată inima. Odată cu creșterea festivalului, zona de camping de lângă zona de concerte a devenit neîncăpătoare, iar organizatorii au deschis un al doilea camping situat destul de departe de zona de concerte, la câțiva kilometri. Totuși, am avut norocul minim să prind un loc în campingul din apropiere, mai ales că eforturile de a organiza transportul cu microbuzele Rockstadt au fost laudabile ca idee, dar în practică stăteai uneori și o oră pentru un loc în mașină.

Dar nu pentru vacanță am venit, ci pentru muzică. Pentru mine, line-up-ul a fost unul obișnuit pentru Rockstadt, cu câteva trupe care mă interesau și momente suficiente de “respiro” oferite de muzicieni care nu se încadrează în sfera mea de interes.

S-au cântat pe două scene, scena principală, botezată în memoria regretatului Adrian Rugina, pe ecranele căreia între concerte erau proiectate în mod continuu imagini cu el, un aspect cu care m-am obișnuit greu, și o scenă secundară, într-un cort, care a fost aproape întotdeauna plină de spectatori, semn că publicul român de rock este deschis să descopere trupe noi. Din păcate, însă, sunetul a fost paradoxal mai bun la a doua scenă, scena principală suferind în acest domeniu, și în privința aceasta nu exprim o opinie singulară.

Ziua 1

Prima trupă pe care am avut plăcerea să o urmăresc live într-o căldură sufocantă de 36 de grade Celsius a fost L.O.S.T. Veteranii scenei bucureștene au oferit cu entuziasm death metal-ul lor melodic și au reușit să atragă o mulțime de oameni în fața scenei. În ciuda căldurii asfixiante, atmosfera a fost plină de viață, ajutată și de jeturile de apă rece aruncate de cei de la securitate.

Din păcate, am ratat prestațiile trupelor Indian Fall și Diabolical, dar am revenit la timp pentru a vedea trupa Taine. Alți veterani ai scenei de metal românești, o trupă care se identifică cu numele liderului său, Andy Ionescu, și care a trecut prin diverse schimbări de componență. Componența actuală cu care au apărut acum la Rockstadt este probabil cea mai bună până acum. Modul remarcabil în care Taine s-au reinventat de-a lungul carierei lor, iar acum, după 24 de ani de activitate, au reușit să rămână o prezență proaspătă pe scena românească. Recitalul lor la Rockstadt a fost impresionant din punctul meu de vedere, demonstrând că au ceea ce trebuie pentru a fi o trupă mare, chiar și conform standardelor internaționale. Cu siguranță, am fost influențat și de încărcătura emoțională, cu momentele dedicate memoriei lui Chuck Schuldiner, Jeff Hanneman, Adrian Rugina și celor din Colectiv.

Următorii pe listă au fost cei de la Arcturus, așteptați cu interes de mulți. O trupă care mi-a plăcut foarte mult acum mai bine de 20 de ani, în perioada de black metal simfonic, dar care, odată cu trecerea la zona progresivului de avangardă, nu m-a convins nici pe discuri, nici în concert.

Ziua s-a încheiat cu Annihilator, veterani canadieni ai scenei thrash. Jeff Waters, în formă maximă, amuzant pe alocuri și plin de energie de la început până la sfârșit, ne-a purtat printr-o călătorie prin întreaga istorie a trupei, parcursând cei peste 30 de ani de carieră, inclusiv perioada mea preferată din vasta lor discografie, cu albumele “Alice in Hell” și “Never, Neverland”.

Ziua 2

Ziua bună se cunoaște când asculți Altar la prânz. Cu peste 25 de ani de existență, acești veterani ai scenei românești încă oferă o prestație consistentă. Ce a avut spectacolul clujenilor? O atmosferă senzațională, muzicieni cu experiență, care au făcut asta de mult timp și se simte, un Andy Ghost care îți stârnește mereu întrebarea cum poate fi atât de plin de energie, piese vechi și, în special, piese relativ noi axate pe probleme sociale și naționale, care au făcut să vibreze solul râșnovean sub picioarele unui public care a sărit și a cântat împreună cu trupa pe tot parcursul concertului. Pe scurt, a fost o manifestare de ATITUDINE.

Următorul a fost recitalul trupei White Walls, o trupă foarte bună practicând metal progresiv la standarde înalte, dar care nu se încadrează în zona mea de interes. Festivalul a avut, de altfel, multe trupe merituoase, dar, din cauza faptului că era un maraton de patru zile, m-am concentrat doar pe ce mă interesa în mod special, așa că am ascultat tangențial de la zona de recreere.

Korpiklaani, trupă provenită din sfera folk-ului și migrați către metal, au pus din nou publicul în mișcare cu stilul lor saltaret și vesel. Recunosc sincer că nu sunt un mare ascultător al acestui gen de folk metal, dar, din ce am mai avut ocazia să ascult pe acest tip de muzică, Korpiklaani sunt sub multe alte trupe de notorietate similară.

Și, în cele din urmă, momentul așteptat de mulți, Carcass. O trupă imensă din toate punctele de vedere, care a influențat masiv sute sau chiar mii de alte trupe, pionieri ai grindcore-ului cu albume precum “Reek of Putrefaction”, “Symphonies of Sickness” și “Necroticism” în prima parte a carierei și apoi printre primii care au contribuit la apariția death metal-ului melodic cu monumentalul “Heartwork” în 1993. Cu o istorie bogată, trupa s-a dezmembrat în 1996 pentru a se dedica altor proiecte muzicale, cel mai notabil fiind Arch Enemy-ul lui Michael Amott. Revenind însă pe scenă în 2007, Carcass a creat un val de entuziasm și a lansat albumul extraordinar “Surgical Steel” în 2013. Chiar dacă în 2017 le lipsește brutalitatea juvenilă, inclusiv în piesele din perioada de debut, se remarcă printr-o abilitate excelentă de a îmbina sunetul death metal cu influențe de death’n’roll și chiar heavy metal clasic pe alocuri. Pentru mine personal, aceasta a fost una dintre cele mai bune prestații ale festivalului, ținându-mă cu ochii și urechile lipite de scenă în permanență.

Ziua 3

Ziua dedicată death metalului, o zi adevărată de aur pentru iubitorii acestui gen muzical. Pentru mine, a fost cea mai încărcată zi din cele trei ediții de Rockstadt Extreme Fest la care am participat. Deși auzisem lucruri bune despre trupa IXXI, am preferat să-mi păstrez energiile pentru ceea ce urma, așa că m-am așezat în fața scenei în timpul prestației trupei Suffocation. Cei din New York, cu aproape trei decenii de experiență muzicală, au oferit o interpretare absolut senzațională, conform așteptărilor mele. Ei sunt și au fost una dintre trupele fundamentale ale genului death metal, pionieri în abordarea brutalității specifice acestui stil muzical cu o tehnică instrumentală de o viteză remarcabilă. Nu pot spune decât că prestația lor a fost impecabilă, sunând exact ca pe un album. În acest context muzical, apariția unor baloane colorate, dinozauri gonflabili și mingi jucăușe deasupra publicului mi s-a părut o combinație ciudată.

Norocul a fost de partea mea când a venit momentul trupei Napalm Death, o trupă care nu mai are nevoie de nicio prezentare și care a reușit să aducă în mișcare chiar și pe cei care nu îi apreciază în mod deosebit înregistrările. Amestecul lor de grindcore, hardcore, punk și death metal în interpretare live este ceva ce trebuie să experimentezi în persoană pentru a înțelege cu adevărat. Energia lui Mark “Barney” Greenway este contagioasă, iar coregrafia lui a inspirat chiar și pe Jim Carrey. Această avalanșă sonoră a fost însoțită de scurte discursuri ale lui Barney, activist vegan și socialist, atât pe scenă, cât și în afara ei. “Suntem cu toții ființe umane.”

După acest val britanic de energie, am avut parte de un alt moment de respiro oferit de islandezii de la Solstafir. Deși au debutat în zona viking black metal, aceștia s-au îndreptat spre genul post-metal și post-rock, în care nu îi mai urmărisem datorită lipsei mele de interes pentru acest stil muzical. Cu toate acestea, după două piese, am preferat să mă retrag la zona de bere.

Momentul așteptat a sosit cu headlinerii acelei zile, trupa Opeth. Suedezii fac parte din acel grup exclusivist pe care unii îl consideră o necesitate absolută. Trebuie să îți placă Opeth, așa spun puriștii. Și am încercat, cu adevărat, am încercat. Le-am ascultat toate albumele și i-am urmărit și live pentru un recital care a durat lungi 90 de minute. Cu această ocazie, am ajuns la concluzia că genul lor muzical nu este pentru mine. Cu toate că au interpretat piesele lor cele mai cunoscute, am remarcat că energia și pasiunea pe care le transmit înregistrările lor nu au fost prea vizibile pe scenă.

De menționat este faptul că în acea zi a început să plouă într-un mod neîncetat. Din fericire, acest lucru nu a stricat atmosfera și nici prestațiile trupelor.

Ziua 4

Ultima zi a festivalului a venit cu ploi abundente. Totuși, pentru mine, aceasta a fost ziua în care am ales să urmăresc doar trupa Nile pe scena mare și să mă relaxez cu o bere în restul timpului.

Cu toate că ploaia și relaxarea m-au făcut să pierd prestația trupei Nile, am avut ocazia să descopăr trupa August Burns Red pe scena secundară. Această trupă de metalcore americană, despre care se spune că ar fi meritat să fie pe scena principală, mi-a captat atenția în mod surprinzător. Deși nu eram un ascultător obișnuit al acestui gen, am fost impresionat de energia lor și de abilitatea lor de a transmite pasiunea pentru muzica lor.

Am mai ascultat tangențial și prestația trupei Alestorm, care combină folkul cu power metalul. Cu toate acestea, acest gen de muzică nu m-a atras, iar întâlnirea mea cu trupa a fost scurtă și lipsită de impact.

Din nou, am încheiat ziua la cort, cu o prestație plină de umor din partea trupei An Theos. Cu elemente etnice și black metal, aceștia au adus un suflu nou în lumea muzicii extreme, surprinzând publicul cu combinația neașteptată între muzica lor și tradițiile românești. Pentru mine, aceasta a fost o experiență amuzantă și captivantă.

În încheiere, o mențiune a elementelor ce au plăcut și a celor care au mai degrabă umbrit festivalul. Cu toate că au fost neajunsuri, atmosfera, publicul prietenos și doritor să descopere noi trupe, au făcut din Rockstadt Extreme Fest o experiență memorabilă. Cu siguranță, aștept cu nerăbdare ediția din 2018 a acestui festival.